Ce grăbit e orașul acum cȃnd se ȋntunecă devreme…

 Ce grăbit e orașul acum cȃnd se ȋntunecă devreme…

E frig și parcă cerul vineţiu nu e de ȋncredere. Mă grăbesc spre staţie, pe străduţele animate de oameni care ies de la serviciu sau ȋși iau copiii de la grădiniţele și after-school-urile din zonă.

Grăbesc pasul pentru că observ troleibuzul care se pregătește să intre ȋn staţie. Nu e aglomeraţie, norocul meu, la ora asta ȋn general e lume multă. O tȃnără cu doi copii de grădiniţă și o doamnă cu o fetiţă de vreo 10 ani se suie ȋnaintea mea. Urc și mă așez lȃngă o doamnă care se uită pe geam. Tȃnăra ȋși ȋnghesuie copiii strategic pe un scaun dublu. Fetiţa de 10 ani rămȃne ȋn picioare lȃngă mama ei care caută de zor ceva prin buzunare. Nu găsește, așa că trece la poșeta, apoi la ghiozdanul fetiţei. E clar, l-am uitat ȋn staţie, trebuie să ne ȋntoarcem, mormăie doamna. Doar din cauza ta, ţi-am zis să fii atentă, că eu sunt obosită. Tu ce treabă ai avut pȃnă acum? Ai stat ȋn bancă, doar atȃt. Pfff, și cȃtă treabă am acasă și acum mai pierdem timp și cu ȋntoarcerea și cine știe cȃnd vine următorul troleibuz. Să sperăm că ȋl mai găsim, roagă-te să nu ȋl fi luat deja cineva. Fetiţa tace. Mă gȃndesc cam ce a făcut pȃnă acum: s-a trezit pe la 7, pȃnă la prȃnz a fost la școala, o fi dat ceva teste sau a ascultat-o la ceva, a scris, o fi ȋncercat să stea liniștită ȋn bancă ȋn timp ce doamna a predat 2-3-4 materii, apoi a urmat programul de la afterschool cam ȋn aceeași notă. A avut o zi de muncă de vreo 10 ore.

Tȃnăra cu cei doi copii a sunat o prietenă și ȋi povestește ceva de la birou. Șefa e nedreaptă, după cȃte ȋnţeleg. Și cam ciufută. Băieţelul tușește rău și scoate ceva din ghiozdănel și ȋncearcă să ȋi arate ce a desenat la grădiniţă. Mama se enervează și ȋl admonestează: măi, copile, dar nu te mai astȃmperi? Uită-te și tu pe geam, că de-asta stai pe scaun. Fetiţa e puţin mai mare, să tot aibă vreo 5 ani. Reușește cumva să evadeze de pe scaun și vine lȃngă mine. Bate ritmic cu gheata ȋn piciorul scaunului. Doamna care uitase ceva ȋn staţie coboară nervoasă, ȋmpreună cu fetiţa care se străduiește să nu plȃngă. Neplăcută seară pentru puștoaică, ȋmi spun ȋn gȃnd. Decid că fetiţa de lȃngă mine are șanse mari să se lovească la o eventuală frȃnă bruscă a mașinii, așa că ȋi șoptesc să se ţină de bară. Îi place că o bag ȋn seamă, așa că ȋncearcă să se așeze lȃngă mine. Îi propun să o iau ȋn braţe și nu protestează. Nu mai așteaptă să o ȋntreb nimic și ȋncepe să ȋmi turuie o poezie ȋnvăţată astăzi. Nu apucă să termine, pentru că mama realizează că nu mai e pe scaunul pe care o așezase mai devreme, se răsucește și o smulge fulgerător cu o mȃnă. În cealaltă ţinea telefonul. Îi povestește prietenei, la telefon, că uite, dragă, asta se plimbă prin troleibuz și a deranjat- o pe o doamnă. I-aș spune că nu mă deranja deloc, dar nu am cum, pentru că nu pare dispusă să ȋși ȋntrerupă sau scurteze discuţia telefonică. Așa face și acasă, continuă mămica agasată, e numai ȋn picioarele mele, trăncăne tot timpul. Nu ȋnţelege niciunul că vin un pachet de nervi de la job, nu pricep că taică-său e obosit și nu are chef de ei, toată seara sunt pe capul nostru. Doamneeee, de ce s-or fi desfiinţat grădiniţele alea cu program săptămȃnal. Așa mi-ar plăcea să ȋi duc pe amȃndoi undeva lunea și să ii iau acasă doar ȋn weekend. Probabil prietena ȋi atrage atenţia că si-ar strica weekendurile cu iubi, așa că rectifică: nu cresc și ăștia mai repede, să fie la casa lor și să scap de ei... Taică-su nu are chef să se mai prostească cu ei, totuși de atăţia ani ȋţi ȋnchipui și tu că s-a săturat. Eu le tot spun să se uite cuminţi la televizor și să ne lase că mami și tati au nevoie să stea doar amȃndoi, că mi-e și mie dor de tati, că nu l-am văzut toată ziua (???), dar ne trezim tot timpul cu ei pe cap. Doamne, numai să nu mă lase al meu, că știi cum sunt bărbatii. Acum, cum ajungem, trebuie să mă lupt cu ei să mănȃnce repede, că vine el și nu vreau să ȋl obosească. Înţeleg că mimozul trebuie să găsească masa pusă, copiii cu mȃinile la spate, zȃmbind frumos și soţia pregătită să ȋi pună ȋn farfurie. Tȃnăra a coborȃt cu o staţie ȋnaintea mea, vorbind ȋn continuare la telefon și mȃnuindu-și copiii cu destulă ȋndemȃnare, astfel ȋncȃt nu a rămas niciunul ȋn troleibuz. Mă rog, nu le-a adresat nicio vorbă timp de vreo 12 staţii, dar asta e altă treabă. Îi fusese dor de prietenă, nu putea rata o bȃrfă mică, așa ca ȋntre fete. Oare cum vor fi cei doi copii mȃine la grădiniţă? Probabil vor fi copii din aceia atomici, care vorbesc de o zăpăcesc pe educatoare, ca pe tata nu au voie sa ȋl deranjeze. Și se vor tot ȋntreba de ce lui mami i-a fost dor de tati și de ei nu. Chiar așa, unde sunt ăia 7 ani de-acasă de care se tot vorbește?