A INTERVENIT CEVA

 “A intervenit ceva.” - cea mai enervantă scuză pentru a anula planurile. Și cea mai toxică, dacă este repetată/ inventată des. Nu am înțeles niciodată cum poate interveni ceva atunci când ai DEJA ceva stabilit. Ceva-ul este mai important, mai interesant? Mai ... cumva decât prietena/ prietenia? 

 Când tot intervine ceva, mă lovește miopia și nu mai reușesc să văd prietenia aia trainică, pe care nimic nu o poate ataca. Pe vremuri, ‘prietena mea cea mai bună’ era o valoare incontestabilă. Sigur că se și stricau relații: apărea un băiat/ bărbat, una dintre amice își uita originile, ceva o făcea să renunțe la scara de valori care le oferise de fapt amândurora șansa de a fi prietene etc. Dar, în general, era o relație care se păstra peste decenii, nemodificată de schimbările de stare civilă, profesionale sau chiar de domiciliu.

Am văzut de curând “Karla og Katrine”, un film despre prietenia dintre două fetițe. Poveste banală, nu? Hmmm. Rar mai văd astăzi fetițe, adolescente sau chiar tinere care să își dorească mult de tot o ‘cea mai bună prietenă’, așa, ca un fel de soră, cu care să împartă planuri, vacanțe, dorințe, dezamăgiri. Parcă ‘cea mai bună prietenă’ e din ce în ce mai mult cea cu care împarți țigările (că nu te bate la cap, ca adulții ‘responsabili’), râsul zgomotos/ vulgar la adresa vreunei colege, senzațiile tari (mda, chiar și alea nerecomandate), limbajul ‘modern’, asezonat cu vorbe complet nefeminine.

Copiii din clasele primare au obiceiul să scrie liste de prieteni. ‘Prietena cea mai bună’ e un concept înțeles mai târziu, deși unele preferă să nu facă ‘discriminări’. Noi, adulții, când ne-om fi verificat ultima oara lista de prieteni? Când facem asta doar o dată la câțiva ani, s-ar putea să avem surpriza să descoperim că unii nici măcar nu mai sunt printre noi. Adică au încheiat socotelile pe lumea asta. De ceilalți ne-am îndepărtat sau i-am îndepărtat. Prietenia cere atenție. Restul e egoism.

“A intervenit ceva” rămâne în top. Urmează scuzele referitoare la timp/ timpuri: Scuze, n-am avut timp, n-am timp de nimic.”. Practicăm și noi, adulții, acest tip de scuză. Doar că nu băgăm de seamă că suntem observați și copiați de copii, care vor găsi un joc pe telefon mai interesant decât o leapșa jucată cu prietenii pe aleea din fața blocului. Folosim des o mulțime de definiții ale prieteniei, pentru a ne disculpa cumva în fața propriei conștiințe: prieten este, cică, cel care nu așteaptă nimic de la noi, nu se supără, ne suportă oricum, în fața căruia nu ne simțim niciodată jenați, indiferent ce am face sau cum ne-am purta etc. Păi fix asta fac și copiii: sunt ei înșiși (că doar așa propovăduiește stilul modern de ‘parenting’) și nu pricep de ce se supără X sau Y:

- au promis că ies în weekend la film, dar s-au răzgândit - ce e așa grav?

- au vorbit în vacanță să stea împreună în bancă, dar în prima zi de școală o altă prietenă avea un telefon mai mișto, așa că au preferat-o pe ea. Ce, ăsta e motiv de supărare?

- și-au propus să meargă împreună în excursie, dar ‘a apărut ceva’ și contramandează cu o zi înainte. Cum să te superi?

- una dintre prietene este cea care decide mereu, neluând în seamă și opțiunile celeilalte? Eh, ce să faci? Așa e ea, mai autoritară.

 

Poate ar fi momentul să ne uităm la copiii noștri. Băiețelul de azi va deveni la un moment dat soț și ar trebui să știe că trebuie să îi ofere soției spațiu și timp pentru prietena/ prietenele ei. Fetița de azi nu trebuie să crească arogantă, intrigantă, egoistă, convinsă că totul se învârte în jurul ei, inclusiv prietenele care nu o vor părăsi niciodată. Mijloacele de comunicare moderne sunt confortabile, dar nu înlocuiesc pe nimeni. Prietenia e un stil de viață. Așa cum este și snobismul, de altfel. Și influențează calitatea vieții: între un ‘dau o fugă până la tine, am tren dimineață’ și depresie poate fi distanța unui ecartament normal sau doar un pas.