DE LA TAXELE DE NULIPARITATE ȘI CELIBAT LA TEAMA DE DIVORȚ

 “Băiețel de 8 ani abuzat sexual de mamă”

“Fetița de 4 ani, bătută cu cruzime de concubinul mamei”

“Un vasluian a agresat-o sexual pe fiica concubinei sale”

“Fetița de 9 ani, violată de concubinul mamei și de un prieten al acestora”

“Femeia care și-a lăsat concubinul să-i agreseze sexual fetele minore”

“Femeie acuzată că i-ar fi permis concubinului și unui prieten al acestuia să-i violeze fiica de 9 ani”

“Adolescentă agresată sexual de tatăl vitreg”

“Fetiță de 9 ani, agresată de bunică și abuzată sexual de fostul concubin al mamei”

“Băiețel de 2 ani, agresat sexual de tatăl său”

“Băiat de 11 ani, agresat sexual de către doi bărbați, cu acordul mamei”

 

Titlurile curg, iar lista poate continua la nesfârșit

Articolele sunt de anul acesta, de acum 2 ani, de acum 8 ani, de cine știe de când … Agresiunile în familie nu sunt rare. Cum nu sunt rare nici agresiunile și abuzurile sexuale asupra copiilor.

 

Ajungi să te întrebi ce fel de mamă este femeia care își vede copilul ca pe un obiect sau îl oferă unui cunoscut, în schimbul unei sume de bani sau cine știe căror servicii. Este greu de descifrat motivul pentru care o mamă a putut să își lase fiica adolescentă cu un bărbat, în România, în timp ce ea a plecat din țară. Fetița a fost ucisă de omul cunoscut ca fiind impulsiv.

 

Ne plângem de agresivitatea care crește constant și care pare să se extindă ca o plagă. A existat dintotdeauna o filozofie tradițională conform căreia femeia trebuie să aibă un bărbat alături - desigur, de preferat, un soț. Și să aibă copii, că doar de asta e femeie, nu? Dacă întrebi cunoștințele agresorului (vecini, rude etc) ce fel de om era, toți spun că era politicos, dădea bună ziua si era liniștit. Doar ca să nu îi "strice casa", ignorand atmosfera în care cresc copiii.  Dacă până în 1989 putem spune că era o politică impusă de autorități, din 1990 încoace nu s-a promovat independența femeii. În loc să renunțe la studii devreme pentru a-și începe viața de soție sau concubină (ceea ce implică muncă în gospodărie, copii, să fie la dispoziția bărbatului și uneori să îl asculte cu sfințenie etc), ar fi fost de preferat să fie încurajată să studieze, să obțină o diplomă sau un certificat profesional, să aibă o meserie care să îi permită să se întrețină. Sigur că școala nu ar fi putut susține în exclusivitate așa ceva, iar familiile din care provin adulții cu comportamente de acest tip, nici atât. Ar fi trebuit să avem un sistem extrem de bine pus la punct, care sa promoveze politici sociale în beneficiul acestei categorii sociale. În multe cazuri, mama este ea însăși abuzată și nu știe unde există adăposturi pentru femei, instituții care să îi ofere sprijin. Mama rămâne lângă abuzator, iar copiii ajung peste ani adulți crescuți într-un mediu toxic, deci lanțul abuzurilor continuă. Ne scandalizăm că elevii încă mai studiază opere literare în care bărbatul casei este dominator, agresiv, violent etc (de exemplu "Ion"), însă nu observăm că nu există cursuri moderne, care să crească stima de sine și să definească comportamentele inacceptabile: violența, abuzurile de toate tipurile (fizice, emoționale, verbale etc), situarea unuia dintre membrii familiei pe o poziție de forță cu drepturi depline asupra celorlalți etc. Și nu este vorba doar de mediul urban: exista un trend în favoarea cuplului, ignorând nevoile normale ale celor mici.

Nu este chiar de mirare că încă există credința că o familie, fie ea și toxică, este singurul mediu care poate asigura creșterea unui copil. Poate că doi adulți pot contribui financiar mai ușor la creșterea celor mici, însă ‘familia’ în care mama își îndreaptă întreaga atenție asupra tatălui nu poate crea decât viitori adulți cu probleme (sunt atâtea cazuri în care mama suportă alcoolismul tatălui, aventurile acestuia, vocabularul vulgar în fața copiilor, intimidarea acestora, părăsirea domiciliului etc, singurul ei scop fiind întoarcerea soțului).

 

Este o urmare a politicii duse de regimul comunist: decretul 779/ 1966 a modificat prevederile Codului Penal, astfel încât divorțul ajunsese un lux în România ceaușistă. Procesele de divorț erau precedate de o lungă perioadă de așteptare (ani de zile), timp în care se făceau tentative de reconciliere. Doar familia este minunată, nu? Chiar dacă cel care solicita divorțul (în general femeia) era abuzat, dominat, umilit etc. Un divorț rapid putea fi obținut doar pe baza unui diagnostic din sfera psihiatrică sau dacă pârâtul emigrase, ceea ce îl făcea un cetățean periculos și atunci statul accepta să îl elibereze pe reclamant. Infidelitatea nu era un  motiv suficient de bun pentru a sări peste obligatorii pași ai reconcilierii. De agresivitate nici nu discutăm, doar nu e mare lucru o palmă, nu? Comuniștii și-au atins scopul: rata divorțurilor a scăzut considerabil, primul an după faimosul decret încheindu-se cu mai puțin de 100 divorțuri!!! Fericire maximă în România…

 

În același an au fost instituite și celebrele (deși mulți le-au uitat) taxe de celibat și nuliparitate. Un cuplu fără copii era cam inutil societății comuniste - deși nu prea făceau ei diferența între cuplu și familie. Din 1977, taxa a fost aplicată și bărbaților celibatari, cu vârsta între 25 și 50 ani, dar și femeilor singure, cu vârsta între 20 și 45 ani, care nu aveau copii, reprezentând 10% din salariu. Deci femeile ar fi trebuit să aibă primul copil imediat după 20 ani. În ultimii ani, prima naștere a apărut și la vârste mult sub 20 ani, așa că ar cam fi momentul să ne îngrijorăm. 

 

Ne-am fi așteptat ca societatea să își modifice optica și femeia să aibă curajul (și în spațiul rural sau în medii defavorizate) de a fi singură sau a crește singură copilul, fără riscul de a fi ‘discutată’ pe la colțuri, considerată dificilă, ciudată, etc.Avem un Minister al Familiei. Ce facem cu el?