PING-PONG DE AMBIȚII? PĂRINȚI DIN GREȘEALĂ ÎNTR-O SOCIETATE IDIOTIZATĂ? LA SFAT CU NOI ÎNȘINE

Mi-a plăcut ȋntotdeauna ping-pong-ul, m-au fascinat ritmicitatea loviturilor și miscările scurte, cu efect ale jucătorilor. Nu am ȋncercat decȃt pentru amuzament, nu am ȋndrăznit să intru ȋn luptă cu vreun ȋmpătimit al jocului. Discuţiile de azi pe marginea tendinţelor actuale ȋn literatura pentru copii ȋmi aduc cumva aminte de mingiuţa albă, lovită cu dexteritate, uneori cu ȋnverșunare de cei doi adversari. Media abundă ȋn discuţii pe FB, pe forumuri online, talk-show-uri TV. În scurt timp va apare un alt titlu sau o altă direcţie care va stȃrni interesul și subiectul fierbinte astăzi va fi uitat. Însă tendinţa ȋși va fi atins ţinta.

Am crescut ȋn două case cu muuulte cărţi, adunate de trei generaţii Bibliotecile noastre erau admirate de colegii mei care se amuzau numărȃnd volumele. Nu au ajuns niciodată la un rezultat concret, pentru că rafturile ofereau cȃteva mii de volume mai vechi sau mai noi, ȋn cȃteva limbi, mai scumpe sau mai puţin scumpe, mai mari sau mai mici, cartonate sau nu, colorate sau sobre. Prietenii apropiaţi erau și ei cititori pasionaţi, așa că socializam (cum se spune azi) făcȃnd schimburi (cu ȋmprumut), povestind cȃte un volum. Jocurile noastre se bazau mult pe lecturi: am fost pe rȃnd personaje din Coliba unchiului Tom, Copiii Căpitanului Grant, volumele lui Vlad Mușatescu sau ale lui Jules Verne. Pe măsura ce creșteam, părinţii ne sugerau titluri noi. Pe unele le citeam, pe altele, nu. Dar citeam MULT. Și ni se atrăgea atenţia cȃnd lecturile ne ȋnfierbȃntau prea tare imaginaţia și stȃrneau derapaje ȋn atitudine.

În ultimii ani, trei subiecte au cam ȋnfierbȃntat grupurile de lectură de pe FB: ce facem cu cărţile vechi? cumpărăm cărţi noi sau le oferim copiilor ediţiile vechi, pe care le avem deja ȋn bibliotecă? le cumpărăm copiilor cărţi nu tocmai educative (ca să folosesc un eufemism), un soi de jurnale din care ȋnvaţă cum să se descurce ȋn viaţă? Nu, nu de la specialiști, experţi ȋn anumite domenii etc, ci de la alţi copii. Unii mai … șmecheri. Bine, autorii nu sunt copii, ba din contră. Și nici cei care au făcut posibilă apariţia volumelor. Paginile acestor cărţi sunt mai mult decȃt facile, folosesc cuvinte puţine și simple, abundă ȋn desene creionate de o mȃnă grabită, un fel de desene naive, din linii, care nu stȃrnesc nicio emoţie. Genul acesta de lectură este la modă printre copiii din clasele primare mai ales: nu solicită răbdarea, pentru ca deznodămȃntul este ȋntȃlnit aproape pe fiecare pagină, nu necesită deslușirea vreunei metafore, nu testează nivelul de cultură generală sau abilităţile de descifrare a mesajului. Îndoctrinează doar. Transmit subtil un mesaj: e ȋn regulă să fii viclean dacă așa ajungi la rezultatul dorit; e ȋn regulă să nu depui prea mult efort la studiu; e ȋn regulă să ȋncalci convenienţele sociale. De fapt … totul e … OK.

Dacă primele două ‘dileme’ nu stȃrnesc pasiuni prea aprige, a treia a fost o adevărată ȋncercare cȃnd fiica mea era la vȃrsta acestor lecturi. Colegii ei veneau la școală cu minunatele volume sau reproduceau pasaje de ‘ȋnţelepciune’ care ȋi ridicau ȋn ochii celorlalţi. Nu convingerea copilului că aceste volume (scumpe și multe, că, nah, nu era rentabil să scoată un singur număr, trebuia să fie ceva gen roman-fluviu, ȋn enșpe volume) nu sunt vitale, poate supravieţui și fără ele, era dificilă. Ci intervenţiile mămicilor binevoitoare care mă considerau o ȋncuiată, ca atare simţeau nevoia să ȋmi explice ele ce bine se va simţi copilul cu teancul de volume ȋn bibliotecă. Nu conta că ȋnvăţăturile nu erau chiar ce trebuie, nici că personajele derapau destul de grav și frecvent de la o atitudine potrivită unor copii/ preadolescenţi. Abia ȋn gimnaziu s-au văzut efectele ‘manualelor de supravieţuire’, cȃnd diriginta a trebuit să fie extrem de inventivă pentru a potoli bullying, a aplana conflicte iscate ȋn clasele primare și trecute elegant cu vederea atunci, dar perpetuate peste ani, a calma spirite.

Copiii au nevoie să fie temeinic ancoraţi ȋn istoria familiei. Și biblioteca ajută mult. Volumele părinţilor sau bunicilor, oricȃt de uzate, decolorate sau franjurate ar fi oferă pagini cu text și imagini. Volumele la modă sunt atȃt de ȋndrăgite de copii pentru că vin cu doar cȃteva rȃnduri pe pagină și desene mari, fără detalii, fără implicări emoţionale. Totul este redus la minimum. Evident că părinţii se pot mȃndri că ‘fiul/ fiica a terminat volumul ȋntr-o seară’. Dar uită că ȋn paginile acelea nu există acţiune, pasiune, experienţe, descrieri, punct culminant, deznodămȃnt, ci doar cȃteva fraze pe care copilul le reţine cu ușurinţă pentru a le pune ȋn aplicare a doua zi la școală. Ochiul nu mai este obligat să parcurgă o pagină de 30-40 rȃnduri, cu caractere obișnuite, ci doar cȃteva rȃnduri scrise răzleţ, cu fonturi mai mari decȃt normal. Lectura de plăcere influenţează puterea de concentrare mai tȃrziu, cȃnd va trebui să parcurgă lecţia din manual.

Poate că notele nu sunt importante și unii nu pun accent pe media copilului. Dar atitudinea, manierele, modul ȋn care relaţionează cu ceilalţi, DA. Și e imposibil să nu observăm gradul de agresivitate la care au ajuns copiii și adolescenţii de astăzi, lipsa sentimentelor de baza (empatie, milă etc), relaxarea cu care privesc scene de cruzime, lipsa unor deprinderi/ ȋndemȃnări banale.

Lecturile părinţilor stimulau emoţiile, prin imagini care reprezentau personaje complexe: un bunic blȃnd sau unul sever, un copil obraznic sau unul conștiincios, o mamă elegantă sau una obosită etc. Desenele din linii, care nu mai pun ȋn evidenţă trăsăturile feţei, ochilor, privirii reduc totul la o ȋnţelegere parţială a textului. Ne plȃngem de atitudinea tinerilor de astăzi, dar uităm că sunt rodul educaţiei noastre și lecturile, filmele, gadgeturile care i-au influenţat nu le-au picat din cer, ci au fost cumpărate și aprobate de adulţii responsabili cu educaţia și pregătirea lor pentru viaţă. Peste ani, cȃnd capacitatea fizică a părinţilor de azi se va fi redus, copiii vor fi cei care ȋi vor sprijini. Își vor fi acceptat statutul de adult oare? Sau se vor ghida ȋncă după teoriile din adolescenţă? Rămȃne de văzut.

Pȃnă atunci, este cazul să ne ȋngrijoreze declinul coeficientului intelectual și agresiunea la care este supus creierul uman. Poate a venit timpul să stăm puţin la sfat cu noi ȋnșine, cu copiii noștri sau cu specialiști reali. Să ȋncepem cu articolul Teresitei Dussart.

 ‘Toate studiile psihometrice din lume arată o scădere a coeficientului intelectual începând din anul 2000.’

 https://www.francesoir.fr/societe-sante/imbecilisation-de-l-espece-le-passage-l-idiocene