COPILUL NU ERA CE TREBUIE...

Auzeam discuția fără să vreau. Spațiile acestea noi de lucru permit uneori să auzim mai mult decât am vrea. Dar noua modă recomandă deschiderea... Parcă totuși îmi pare rău că am auzit, pentru că vorbele  mi-au zgâriat o memorie care nu se va mai da ștearsă.

 

“Matei nu se poate obișnui cu noua dinamică”.

 

Doamna venise mai târziu, dar se alăturase grupului senină. Discutau ceva legat de o negociere și am crezut că este vorba de vreun coleg care nu se acomodează unui nou proiect sau stil de lucru.

 

“Nu-l poți judeca dacă nu face față.”

 

E clar, echipa încearcă să găsească soluții pentru colegul care nu își găsește ritmul. Probabil e ultimul venit și nah, nu îi e ușor. Dar nu va fi abandonat, parcă așa reiese din discuție.

 

“Adopția e o alegere.”.

 

Mă dezmeticesc brusc. Doamna cochetă adoptase cu ceva timp în urmă un copil. În ultima vreme, soțul se cam plictisise să fie tată - adopția venise la pachet cu greutățile inerente - și, dacă la început alesese să nu prea se implice, acum se gândea tot mai serios la divorț. Femeia făcuse greșeala să se destăinuie grupului cu care lucra (majoritatea erau femei), dar nu părea doborată de situație. A apucat să spună doar “Și căsătoria e o alegere”. Colegele au trăsnit-o cu priviri scandalizate:

 

“Cum poți compara??? Soțul e jumătatea ta, doar nu o să accepți divorțul pentru un copil? Du-l, dragă înapoi, că nu ești nici prima, nici ultima. Sunt atâtea familii care rup relațiile chiar cu copiii naturali. Le spui ălora că copilul nu era ce trebuie. Iar Matei o să își revină.”

 

În caz ca ați uitat, Matei era soțul. Mda, cel plictisit de statutul de tată. Și puțin (mai mult) gelos, probabil.

 

Doamna își revine din uluială (mie mi-a luat mult mai mult) și povestește cum Matei a dat semne care ar fi trebuit să îi dea de gândit, chiar de la început. A preferat să își organizeze un alt dormitor, astfel încât ea să doarmă cu copilașul. Pentru a nu-l deranja noaptea. Înteleg că procesul de adopție se finalizase, iar ideea îi aparținuse chiar lui. Da, prețiosului soț.

 

“Sunt mamă, așa cum mi-am dorit întotdeauna și nimic nu va schimba asta.”

 

Societatea are idei și trebuie să le rostească, altfel tușește, așa că grupul a mai făcut o ultima încercare:

 

“Faci cum crezi, dar ți-l ia alta. Cine te mai ia acum? Și cu un copil…”

 

De-aci încolo nu am mai auzit, dar era clar că doamna se lămurise ce “sprijin” pot oferi colegele care îți oferă zâmbete “sincere” și sfaturi “binevoitoare”.

 

M-am gândit însă imediat la discuțiile nesfârșite pe tema școlii românești: rezultate slabe la testări, profesori revoltați, elevi de necontrolat. Stop! De ce au ajuns elevii să afișeze o atitudine inacceptabilă? Cine sunt modelele lor? Nu cumva, elevii vin dintr-o familie care se păstrează “completă” doar de gura lumii? Sau pentru că așa au fost educați, la rândul lor, cei doi părinți?

Un pastor și-a violat fiicele

 

O mama NU și-a apărat fiica, deși știa că este abuzată sexual. A preferat să își apere bărbatul. A explicat că nu l-a reclamat chiar ea, deși știa, pentru că nu voia să îl piardă sau să îi facă rău. Avea o ușoară uimire în glas: cum? Nu procedase corect?

 

O altă mamă și-a lăsat fiica preadolescentă în grija unui bărbat, iar ea a plecat la muncă în străinătate. Avusese încredere în el, era partenerul ei. Fetița a fost găsită într-o canapea. Decedată. Până în ultima clipă, femeia a declarat că nu își consideră partenerul vinovat.

 

O mamă și-a bătut copila până a omorat-o. Nu era prima oară când o bătea. Și nu o oprea nimeni: nici vecinii, nici rudele cu care locuia, nici autoritățile. Deși, cu siguranță, un ochi versat ar fi observat că fetița nu era chiar fericită. De ce nu o oprea nimeni? Răspunsul este halucinant: ca să nu îi facă rău. Da, mamei, pentru că interesul superior al copilului este tot mai ignorat.

 

O fetiță de 3 ani a fost abuzată de mamă și de iubitul acesteia. Personalul grădiniței a observat că micuța este apatică și l-a anunțat pe tatăl biologic.

 

Fetiță de 11 ani abuzată sexual de bunic. Părinții știau, dar nu voiau să îi facă rău bunicului. Până la urmă, tatăl a fost cel care a anunțat poliția. NU MAMA, vă vine să credeți???

 

“Se pare că ar fi abuzat-o şi agresat-o sexual în mod repetat şi nimeni nu şi-ar fi dat seama” este o frază des întâlnită în reportajele pe această temă.

 

Desigur, acestea sunt cazuri șocante, care au ajuns titluri la telejurnal. Dar mai este o categorie de copii: cei care nu merg la școală cu echimoze, nu dau semne că ar fi abuzați în vreun fel acasă, sunt curați, nu par să ducă lipsă de nimic. Și totuși, la școală și în grupul de amici sunt agresivi, au un vocabular uimitor de murdar, au o atitudine rebelă, sunt de necontrolat, sunt aroganți și cu adulții, nerecunoscând autoritatea nimănui etc.

 

Unii dintre aceștia au parte de un alt fel de abuz: trăiesc într-o familie care doar mimează armonia, sunt neiubiți, părinții fiind prea ocupați cu ei înșiși, sunt “iubiți” prin cadouri (îmbrăcăminte, încălțăminte de firmă, excursii, telefon de fițe etc). Mai devreme sau mai târziu, ajung să își caute modele în exteriorul familiei (și chiar să se identifice cu acestea): “influenceri”, băieți răi/ fete rele, tineri care “au reușit în viață” (fără prea mult efort).

 

Modelul social modern ne impune o relație perfectă. Sau măcar aproape perfectă. Mediul online abundă în sfaturi pentru cuplu. Teoriile legate de copii sunt numite cu un termen generic destul de ciudat: părințeală.

 

De multe ori, părinții preiau sfatul care le convine, care se potrivește mai bine cuplului “modern”, care zice-se că trebuie să fie primordial. Se ajunge astfel, la situații nepotrivite

 

- în virtutea nevoii de socializare, copiii sunt înregimentați de dimineața până seara la creșă, grădiniță, școală, before sau after school (așa încât adulții sunt părinți doar la micul dejun și la cină, dar și atunci pe fugă, pentru că timpul nu are răbdare)

 

- deși uneori ar putea locui împreuna cu bunicii (sau măcar la mică distanță), ceea ce ar fi în avantajul copilului (și ar construi amintiri speciale), părinții preferă să apeleze la instituții

 

- copiii ajung să fie expuși la atitudini, vocabular (“mă-ta” sau “tac-tu” nu sunt apelative drăgăstoase) sau situații nepotrivite vârstei lor (ne amăgim crezând că “oricum văd și aud așa ceva și la școală” sau “copiii din ziua de azi sunt altfel”)

 

- uneori, adulții nu mai reușesc să mimeze armonia. Nu e obligatoriu să știe că unul dintre părinți înșeală (are pe altcineva) sau e agresiv. Micuții simt tristețea, îngrijorarea, nervii. Observă tonalitatea schimbată între părinți, îi doare când tata devine arogant sau superior cu mama, sau mama îl insultă pe tata, când un pahar de vin devine obișnuință pentru părintele ignorat (chiar dacă e savurat pe canapea, la un film, cică).

 

- partenerul plecat își reia la un moment dat locul în căminul conjugal, cu aceleași hibe, ca doar oamenii nu sunt personaje de roman cărora li se poate schimba firea, din creion. De dragul copiilor, cică. Și partenerul fidel iartă și uită, pentru că așa recomandă modelul social. Doar că atmosfera din casă rămâne ușor toxică, dar nimeni nu are interes să recunoască. Iar copiii se intoxică cu emoțiile reziduale.

 

Nu contează că, ajunși la vremea dificilă a adolescenței, unii copii fug de acasă. Sau iau în calcul un suicid. Sau că mai târziu vor prelua modelele lângă care au crescut: bărbatul care știe că este iertat orice ar face sau femeia care renunță la orice, chiar și la ea însăși pentru a nu fi înlocuită de bărbat.

 

Motherhood =  the qualities or spirit of a mother 

 

Poate că este nevoie de o școală a părinților. Sau o mai bună consiliere a celor care își doresc să devină părinți. Și calitățile, și spiritul se educă.

 

Să revenim la doamna care era sfătuită de colege să renunțe la copil. Nu o să uit acel “doar nu o să accepți divorțul pentru un copil?”. În definitiv, mulți adulți își fac jurăminte la cununie, apoi și le reînnoiesc după un timp - oare primul jurământ o fi expirat, de trebuie reînnoit? În schimb, copiii aud des “de abia aștept să crești, să fii pe picioarele tale și să te muți la casa ta”. Cât de dorit o fi fost copilul ai cărui părinți abia așteaptă să scape de el? Un fel de AMR. Ne deranjează uneori grupurile de adolescenți zgomotoși, care năvălesc în stațiuni la munte sau la mare? Hmmm, sunt cei care au fost încurajați să își facă un grup cu care să plece în vacanță, că sunt “prea mari ca să mai meargă cu părinții”. De fapt, multor adulți nu prea le face plăcere să își strice concediul cu “baby” (alt cuvânt la modă). Nu știu ce pierd: concediul în 2 sau chiar 3 generații este o binecuvântare! Când ne îndepărtăm copiii (sau “nu observăm” că le-am produs suferință) suntem egoiști.

 

“Dragi părinți , aveți răbdare. Primii 20 de ani sunt de antrenament. Apoi vine partea ușoară a relației. Si dacă mai vor cu voi în vacanță , înseamnă că ați fost cei mai buni antrenori.” (Mirela Retegan)

 

Relația dintre părinți și copii  (ca și cea dintre frați) este printre puținele permanente, despre care nu putem spune niciodată ca e “fostă”. Nu există “fostul meu tată” sau “fosta mea fiică”. Nici măcar decesul nu modifică acest statut. În schimb, orice altceva poate deveni oricând “ex”.

 

Am mai scris despre copiii ignorați: https://christinastefanescu.blogspot.com/2023/12/ce-grabit-e-orasul-acum-cand-se.html